PRINCIPIUL INTERESULUI SUPERIOR AL COPILULUI
În calitate de stat ce a ratificat Convenția Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, România recunoaște cele patru principii de bază ale convenției: nediscriminarea și egalitatea de șanse; interesul superior al copilului; dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare și respectul pentru punctele de vedere ale copilului.
Principiul interesului superior al copilului este prevăzut și în dispozițiile articolului 263 din Codul Civil potrivit cărora:
„(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
(3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau.
(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate.
(5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.”
Conceptul interesului superior al copilului este unul complex și trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc minorii. De altfel, principiul interesului superior al copilului trebuie respectat și în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. În determinarea interesului superior al copilului trebuie să se aibă în vedere cel puțin următoarele aspecte:
- nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;
- opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;
- istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;
- capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
- menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.
Identificarea celei mai potrivite soluții pentru un copil ridică numeroase probleme într-o societate în permanentă schimbare, în care cuplul se redefinește și noțiunea de parentalitate este atât de diversă. În ciuda acestor dificultăți, judecătorii naționali au sarcina efectuării unei corecte evaluări a tuturor aspectelor de care depind dezvoltarea, evoluția și viitorul copiilor.